Regina Vindecătoare- Capitolul 1.

Cap. 1. Stelele ar trebui să fie pe cer.

 

-Ați pierdut-o din nou pe Katie?
Lady Alexa chicoti când cei doi Gardieni se opriră din alergătura lor și, recunoscându-i glasul, se luminară la față.
-Ați încercat în bibliotecă?
-De acolo venim, Alteță, îi confirmă Gardianul cu roza Merciei brodată pe umărul drept în fir rubiniu. Am mai dat o raită prin grădina de iarnă și prin mansarda reginei Josephine, dar de data asta nu am avut noroc. După cum se vede.
-În Biblioteca Mare? insistă Alexa, reluându-și amuzată drumul.
-Dar este interzisă celor neconfirmați… murmură Gardianul. Însă nici nu apucă bine să-și termine vorba, că îi și mulțumi Doamnei pentru pont. Bineînțeles că a găsit o modalitate să treacă de protecțiile obișnuite. Trebuia să mă fi gândit înainte de a mă face de râs că am pierdut-o iar prin castel. Și tot în bibliotecă.
-A treia oară săptămâna asta, zise mortificat și cel de-al doilea, pornindu-se apoi cu un zdrăngănit de armură, stricând liniștea coridoarelor părăsite de-acum de copii.
Niciunul dintre ei nu observă chipul ascuns în spatele draperiei de catifea, ce îi urmărise cu deosebit interes până atunci.
-Of, Katie, sper să nu vă prindă iar!
Ghemuită pe câteva perne colorate, adunate acolo de-a lungul timpului, ferită vederii de draperiile groase și, cu spatele sprijinit de ferestrele mari, Marina Vedros își revizuia partiturile pentru următoarea audiție. Era ultima zi în școală, dar ai ei se țineau în continuare de trăsnăi, ca de la începutul anului, de altfel. Își adunaseră atâtea pedepse, că Maestra Alexa fusese nevoită să adauge câteva pagini în plus la condică. Ba chiar pe Tomas îl trimisese acasă mai devreme cu câteva săptămâni. Iar pe Mario îl luase mama lui în Valahia să îl țină departe de influențele prietenilor. Bieții băieți, singuri, departe de toți… ce greu trebuia să le fie!
O tragedie pe zi, rosti ea vorbele de duh ale prietenei sale. Se reîntoarse cu gândul la ea și la ceilalți companioni pitiți printre rafturile bibliotecii unde n-ar fi trebuit sa fie și se rugă Grațiilor să îi ocrotească. Ah, de-ar fi ieșit totul bine!
⇜⇝
În școala Cărturarilor din Mercia mai rămăseseră doar câțiva dintre copiii ce i se perindau pe culoare în timpul anului. Liniștea făcea ca orice pas să aibă ecou și o senzație de pustiu plutea în aer. Lady Alexa se simțea ea însăși părăsită zilele acelea. Îi era dragă școala și dragi îi erau copiii, iar ei păreau să-i răspundă cu aceeași măsură. Înaintând pe holurile reci, cu brațele doldora de cărți, Alexa fredona un cântecel în cinstea Iernii, prins din zbor în timp ce trecea pe lângă un salon de muzică, înăuntrul căruia câțiva copii pierdeau timpul în așteptarea plecării.
-Vacanță, șopti fericită. Zăpadă, vin fiert cu mirodenii, mâncăruri delicioase și puțină liniște să mai reduc teancul de cărți pe care se pare că îl măresc zilnic. Scoase un oftat de plăcere, gândindu-se amuzată că se transformase într-o mâță leneșă, ce-și dorea numai căldura focului și compania câtorva cărți bune.
Iarna cea măiastră
Dantele ți-a creionat pe la fereastră…
Alexa continuă să cânte până ajunse pe etajul camerelor Maeștrilor, pantofii ei tocănind veseli pe marmură și mersul sprinten înfoindu-i poalele rochiei. Brusc se simți din nou copilă. Începu să facă câțiva pași de dans balansând cărțile cu priceperea datorată îndelungatei ei experiențe, acompaniindu-se în continuare cu melodia copilărească.
Ieși afară-n fuga mare,
Azi e zi de sărbătoare….
În aer plutea un miros de ciocolată caldă cu frișcă multă ce îi făcea mare poftă, miros amestecat cu iz de lemn de brad proaspăt tăiat. Își aminti cu plăcere de zilele petrecute în școală alături de prietenii ei, descoperindu-i cotloanele ascunse și pierzându-se în labirintul bibliotecii și inventând metode din ce în ce mai elaborate să ajungă acolo unde nu era permis. Acceptase însă de multă vreme că nu aveau nici pe departe talentul lui Katie, Tomi, Mario, Ellie, Andrew, nici măcar al micuței Marina pentru trăsnăi.
Zâmbi din nou imaginându-și fețele Gardienilor când aveau să îi găsească pe cei trei căutând cu febrilitate prin locuri interzise. Se opri în fața camerei, încercând să echilibreze teancul de cărți pe un singur braț, în timp ce cu mâna cealaltă scotocea după cheie în buzunar. Intră în cameră înveselită de amintirile dragi ce-i trecuseră prin minte și își așeză victorioasă cărțile pe pat, încruntându-se aproape imediat ce aruncă o privire în jur, văzând haosul ce domnea acolo.
Camera era mică chiar și pentru standardele școlii, dar luminoasă, și dădea spre estul însorit. Pereții erau acoperiți în întregime de mătăsuri aurii-roșcate, iar când soarele se strecura prin ochiurile de geam, întreaga încăpere părea a lua foc. De-a lungul pervazurilor, sub băncuțele pentru citit fuseseră construite rafturi de lemn, unde cărțile stăteau pe câte două sau trei rânduri, după cum intraseră. De fapt, tomurile în piele sau țesături colorate se zăreau și printre hainele neîmpachetate încă și ghivecele cu plante pe care voia să le ia cu ea.
Dacă așa era în camera ei, își imagina numai cum arăta camera lui Katie, sechestrată în castelul ce adăpostea Consiliul celor Șapte Regate. Alexa știa că micuții își ocupaseră cu prisosință timpul, profitând că cei mari fuseseră preocupați cu pregătirea Consiliului. Și mai știa și că, în lipsa lui Tomas și a lui Mario, timida Marina fusese însărcinată să îi acopere.
Zâmbi din nou și deschise cufărul. Aruncă pe fundul lui o duzină de cărți, apoi încă un teanc, observând cu stupoare că îi mai rămăsese loc doar de o pelerină, și aia mototolită și înghesuită printre ele. Oftând necăjită, se așeză pe pat, făcând totul în jurul ei să se răstoarne, ceea ce îi aduse iar buna dispoziție. Se amuză și mai tare când Josephine apăru în cadrul ușii, și împietri în loc când dădu cu ochii de haosul ce domnea acolo.
-Serios, Lexie?!
-Stai liniștită, la Katie e și mai rău, râse când prietena ei închise ochii, încercând parcă să nu mai vadă priveliștea dezolantă, ca de după furtună.
-Suntem așteptate. Și, apropo de Katie, ai văzut-o azi?
-Să zicem că nu, mormăi Alexa luându-și prietena de braț. E mai bine așa.
-Pentru cine?
-Pentru mine și pentru ea, dar și pentru liniștea ta, mamă supremă! râse Alexa și amândouă ieșiră pe hol spre salonul de Consiliu.
⇜⇝
Când ajunseră în sala Consiliului Regatelor, cele două doamne nu-și putură crede ochilor. Împărțiți în două tabere, cei de acolo strigau unii la alții care mai de care mai tare și mai cu ură, fluturând pumni și aruncând amenințări de colo-colo. Alexa trase aer în piept și înaintă în mijlocul lor. Invocând Grațiile și folosindu-și harurile, reuși cât de cât să calmeze spiritele încinse în lipsa lor. Adună însă înlăuntrul ei întreaga energie apăsătoare și durerea celor din jurul ei, simțind cum valuri de rău îi nourează simțurile.
-Să-nțeleg că nu ați ajuns la nicio soluție?
-Ce soluție, Mare Vindecătoare? Se auzi vocea plină de obidă a unui reprezentant al Daciei. Nimeni nu vrea să asculte nimic. Toți au opiniile lor și le vociferează, dar au urechile închise și nu aud nimic.
-Și Marele Mareșal? întrebă Josephine la rândul ei.
-Este încă în bibliotecă, nu știu ce îl reține.
-Până vine Marele Mareșal, nu ar fi însă bine, zise Lexie, să și discutăm despre ce putem face?
-Am încercat, zise printre dinți Lordul Fen.
Văzându-l acolo, Alexa înțelese imediat că Darius nu avea să li se alăture nici de data aia.
-Nimeni nu vrea să asculte părerea Valahiei. Ca de obicei, continuă Fen să-și exprime nemulțumirea.
-Părere?! săriră iar câteva voci. Chiar dacă mințile cele mai luminate vin de la voi nu înseamnă că ele nu se înșală niciodată..
-Liniște, strigă Lexie un pic mai tare decât ar fi vrut. Să vedem ce știm și apoi să luăm o decizie când va veni și Mareșalul Anthony.
Privirea Alexei se mută repede pe pendulul din colț, întrebându-se ce îl ținea pe bătrânul Mareșal departe de Consiliu. În prezența lui lucrurile se desfășurau de obicei mai cu calm, și discuțiile erau tolerate de întreaga adunare. Ceva din prestanța fostului rege al Valahiei înclina până și capetele cele mai semețe și închidea chiar și gurile cele mai clevetitoare. De altfel, rămăsese singurul din generația lui care mai activă în cadrul Consiliului și asta, după părerea Alexei, era mare, dar mare păcat.
-Alteță, zise iar primul care vorbise, știm că la granițele cu vestul mocnește acel foc nestins vreodată cu Odrizii. Și mai știm, din ce ne spune regele Victor, că zilnic dispar oameni din satele de la marginea Bearnului. Chiar și bunul rege Markus spunea că i s-au raportat câteva dispariții și în Mercia. În  special tineri și adulți în putere. Tocmai buni pentru construit o armie-
-Prostii, protestă iar Lordul Fen, dar o privire a Alexei îl readuse la tăcere.
-Mai departe, îl încurajă ea pe bătrân. Ce vești avem din Dacia?
-În Dacia a fost trezit la viață un nou Vizionar. Sinodul Profeților a fost convocat, Bătrânul Alistar este în drum spre castel, iar…
Nici nu apucă să rostească numele Alistar Jora, Mare Profet și Vizionar al Daciei, că în sală șușotelile începură din nou.
-Liniște! zise Alexa din nou. Haideți să ascultăm tot.
-Nu se știe nimic despre numele lui, nici despre cine l-a descoperit. Dar, cum Grațiile l-au pus pe drumuri pe însuși Marele Profet, credem cu tărie că totul va fi lămurit curând. Așadar vom afla dacă trezirea noului Vizionar are de-a face cu războiul de la granițele cu Odrisia sau cu noile profeții, după întâlnirea Sinodului.
-Chiar nu vreți să înțelegeți?! Nu este niciun război cu Odrisia. De ani de zile trăim în liniște cu vestul, și asta datorită Marelui Lord Darius care a menținut pacea prin negocieri asidue și mari sacrificii personale.
-Nu știu eu ce face Marele vostru Lord acolo, zise regele Victor. Nici ce pace a obținut el. Și mai ales ce-a sacrificat. Tot ce știu este că satele de la marginea regatului meu sunt mereu pustiite de hoarde de odrizi, iar tinerii noștri sunt răpiți și nu se mai știe nimic de ei. Jalea și tânguiala cuprind încetul cu încetul întreaga împărăție, iar oamenii caută disperați răspunsuri.
-Poate s-au rătăcit cu toții în pădurea întunecată, rânji un reprezentant al Valahiei, făcându-l pe regele Bearnului să pună mâna pe sabie.
-Victor! sări Markus și se așeză strategic între cei doi. Este inadmisibil!
-Darius ar fi trebuit să fie aici el însuși, zise Josephine, clătinând din cap. Nu să își trimită reprezentanții! De ani de zile nu a mai participat la vreun Consiliu. Iar în lipsa lui tare mă tem că nu vom decide niciodată nimic. Ne lipsește mintea lui de Magistrat.
-Mă îndoiesc că Darius ar putea să facă pace unde nu este loc de pace, murmură Alexa.
-Propun să încheiem Consiliul ăsta inutil, zise Lordul Fen. M-am săturat de acuzațiile unora și altora, și sunt pe deplin convins că nu veți fi vreodată capabili să înțelegeți munca Prințului de Foc și jertfa lui.
-Secondez propunerea Lordului Fen, zise Laur. Ridică apoi din umeri când prietenii  lui se întoarseră nemulțumiți către el. Nu e ca și cum am reuși să facem ceva azi. Și Marele Mareșal întârzie să apară, așa că nu prea mai avem timp. Cel mai bine ne regrupăm după Sărbătorile Iernii și după întrunirea Sinodului. E Sărbătoare!  Și poate până atunci o să-și facă timp și Darius să vină la discuții. Altfel Consiliile astea nu-și au rostul și timpul pierdut nu-l mai putem lua înapoi.
-Dar avem și alte lucruri pe care le putem discuta, protestă Markus. Și dacă tot suntem aici… Regatele au mai multe probleme decât toanele lui Darius, sau mă înșel?
⇜⇝
În  vreme ce Consiliul Regatelor dezbătea problema Odrisiei, ca în fiecare an în ultimul deceniu, în partea cealaltă a castelului, cei doi Gardieni ajunseră în fața ușilor Bibliotecii Cărturarilor. Spre nefericirea lor, o găsiră pe Greta la biroul ei.
Ridicându-și ochii din catastifele ei, îi privi pe deasupra ochelarilor mari și pătrățoși nu foarte încântată de întrerupere. Se înroși violent la față, când ei o rugară să îi lase să intre pentru a-și continua căutările, doar mai intraseră o dată, deranjând cu zdrăngănitul armurii pe cei câțiva Maeștri cufundați în paginile îngălbenite de timp, atrăgându-și mustrările lor. Le refuză cererea, ba chiar îi și luă la rost pe un ton atât de ascuțit încât simțiră cum li se ridică firele de păr la ceafă. Le explică din nou că nimeni nu trecea de porțile alea fără a prezenta acreditările de rigoare.
-Mai ales un copil de nici nouă ani, care nu a fost confirmat încă și, care nu poate accesa documentele din secțiunile acestea, pentru că eu însămi le țin sub cheie, continuă ea ridicând un deget uscățiv și pătat de cerneală în aer. Nu fără știrea mea!
-Dar, Mare Cărturăreasă, Lady Alexa Jora ne-a trimis. A spus că o să înțelegeți de ce… încercă ultima carte pe care o mai avea Gardianul.
-Deci, vorbim de Lady Alexa, prințesa Katherine și suita ei acum. Da, da, mormăi îngândurată Greta. Sunt recunoscuți cu toții pentru metodele lor nu tocmai tradiționale de a ajunge în colțurile cele mai îndepărtate ale bibliotecii. Sunt curioasă ce modalitate au mai găsit de a ne da toate restricțiile peste cap. Am putea să începem căutarea în Secțiunea Istorie Antică. Ultima dată când i-am scos afară, săptămâna trecută, încercau să deschidă ușile ferecate taman acolo. De ce n-ați zis până acum?!
Luându-și cheile cu o mână și cu cealaltă ridicându-și poalele grele ale mantiei intră în sala de lectură făcându-le un semn scurt celor doi Gardieni, nu tocmai silențioși, să o urmeze.
Ca de fiecare dată când ajungeau aici, Gardienii rămaseră înmărmuriți de imensitatea bibliotecii ce se întindea pe multe etaje și nivele. Un adevărat labirint de știință și gânduri adunate în cărți, înșirate de-a lungul pereților înalți, coborând și urcând în cercuri largi, amețindu-i de tot pe cei ce nu erau familiarizați cu locul. Unii Gardieni spuneau că ar fi preferat să se afunde în pădurile din Bearn decât să se piardă în cotloanele cu cărți prăfuite. Mercia se mândrea cu una dintre cele mai bine dotate biblioteci ale celor șapte regate. Se povestea că mai întâi fusese clădite bibliotecile în regat, apoi câteva cămăruțe spartane pentru a adăposti Cărturarii însetați de cunoaștere și, ulterior, după evuri îndelungate, și cetățile din jurul lor. În Mercia nucleul tuturor lucrurilor era cartea. Satele, cetățile, castelele se clădeau în jurul rafturilor, precum în alte părți în jurul fântânilor, pentru că setea de cunoaștere depășea cu mult alte nevoi ale Cărturarilor.
Pe măsură ce se adânceau în bibliotecă, trecând prin unele zone pentru prima dată în viața lor, privirile Gardienilor rătăciră câteva momente pe rafturile încovoiate de greutatea cărților.
Văzându-i că zăbovesc, bibliotecara se întoarse câțiva păși din drumul ei și se stropși la ei:
-Haideți, haideți. Și așa nu ar trebui să fiți aici înăuntru…
Le luă un sfert de ceas și mai bine să ajungă prin labirintul cu miros ușor stătut de hârtie cerată, pe care Gardienii nu ar fi reușit să îl străbată singuri, la ușile albastre pe care scria cu litere strălucitoare: Secțiunea Istorie Antică.
Greta îi conduse spre Gardianul de la poartă, explicându-i acestuia că există posibilitatea încălcării securității în camera de lectură.
-Numai să nu vă faceți speranțe prea mari, zise acesta deschizând ușile, întrebându-se totuși dacă nu cumva fusese neatent pe timpul veghii, fie și numai pentru o clipă. Nu a trecut niciun copil de mine! zise însă cu voce tare.
Cei doi tineri intrară tăcuți, cu privirile scrutând toate colțurile încăperii ce părea a fi și mai vastă decât sălile de lectură prin care trecuseră mai înainte. Tavanele înalte, sculptate în lemn povesteau miturile antice ale Akrinilor. Lemnul de Akrin din pădurile Bearnului era folosit în biblioteci, pentru că nu lua foc, iar cunoscătorii știau că cel mai bun era lemnul Luminătorilor, o specie și mai rară a copacilor magici, pe care o foloseau pentru a proteja manuscrisele cele mai prețioase. Spătarele băncilor cu perne confortabile erau pline de detalii încrustate, iar ferestrele mari cu vitralii ce aruncau pete de culoare pe fețele celor din sală sporeau confortul sălii. Câțiva bătrâni Magistrați cu bărbile lor albe și lungi își ridicară privirea din tomurile groase pe care le studiau atenți și îi urmăriră vizibil deranjați. Marele Mareșal del Drago se apropie de ei și îi întrebă în șoaptă dacă pe el îl căutau, știind că a întârziat din nou la neplăcutul Consiliu.
-Au impresia că este un copil aici, Anthony. Adică un copil neconfirmat încă, șopti paznicul când Marele Mareșal îi făcu semn spre geamul unde nepotul lui cel mare și prietena lui citeau de zor luându-și notițe, îngropați în suluri de pergament și cărți prăfuite. Andrew, propriul său nepot, confirmat de mult Vocației de Cărturar și Elisabeth Cassian, o Artizană talentată, aveau amândoi permisiunea să fie acolo.
Dar nu despre ei era vorba… se gândi Marele Mareșal.
-Sunt într-adevăr copii aici, așa cum vedeți, dar înțeleg că nu pe ei îi căutați. Încuviințarea tăcută a celor doi, îl făcu să zâmbească și mai tare. Katherine? Sunteți noii Gardieni ai nepoatei mele?
Ei dădură aproape imperceptibil din cap și recunoscură că de dimineață o căutau pe copilă fără noroc și că trebuiau să plece spre cetatea de scaun curând. Regina Josephine îi avertizase că atunci când avea să se termine Consiliului se aștepta ca fiica ei să fi împachetat pentru plecare. Iar timpul era deja pe sfârșite.
Fără să își piardă zâmbetul de pe față, Mareșalul se duse tăcut către rafturile dinspre fereastră unde nepotul lui era pierdut de tot într-o carte. Lângă el, Ellie, încovrigată într-unul din fotoliile mult prea mari pentru ea, răsfoia gânditoare un tom cu desene și inscripții. Mareșalul își lăsase ochelarii pe masa de studiu, așa că nu avu nicio șansă să vadă ce anume citeau cei doi, dar se îndoia că erau lucruri tocmai potrivite vârstei și cunoștințelor lor.
Cumva aia era o cheie fluture?! Scutură din cap, încercând să își focalizeze privirea pe foaie, dar Ellie își trăsese caietul peste desene mâzgălind cu un scris imposibil de urmărit niște instrucțiuni. Nu, clar ochii obosiți îi jucau feste. Ce aveau să facă copiii cu o cheie fluture? Și era imposibil ca vreunul din ei să fie capabil să manevreze un așa meșteșug vechi.
-Katherine, ai să întârzii dacă nu pleci acum și Josephine o să se supere iarăși, zise Mareșalul nonșalant, făcându-l pe nepotul lui să tresară violent și pe Ellie să scape caietul din mână.
-Să termin capitolul ăsta, se auzi un glas de lângă fereastra ce dădea spre curtea interioară. Am ajuns la- ah…
Realizând că tocmai a fost descoperită, Katie se ivi din spatele fotoliului lui Ellie, și se încruntă spre Andrew, care nu zise nimic, doar arată cu degetul pe bunicul său. Cei trei Gardieni și Greta rămaseră muți când văzură capul ciufulit și încruntat apărând de după perdeaua multicoloră. Copila se cocoță imediat pe fotoliul lui Ellie, care se înroșise până în vârful urechilor, ocoli cu dibăcie câteva teancuri de cărți, făcându-i pe cei doi Gardieni ai Merciei să îi sară în ajutor; deși încă amândurora li se părea nefirească situația. Incapabil să se abțină, Mareșalul izbucni într-un hohot de râs sănătos deranjând de-acum întreaga sală.
-Oh, Alteță, zise bătrânul paznic clătinând din cap, nevenindu-i încă sa își creadă propriilor ochi.
-Scuze, scuze, Jacques, zise copila roșie ca focul, apropiindu-se și privindu-l cu ochii ei mari. Dar ai văzut că te-am ascultat și nu am insistat să îți încalci ordinele. Ești unul dintre cei mai buni Gardieni pe care i-am cunoscut în viața mea, zise ea îmbrățișându-l și făcându-i pe cei doi bărbați în vârstă să zâmbească și pe cei noi să se încrunte. În viața ei cea lungă de nici nouă ani, Katie avusese de-a face cu o mulțime de Gardieni, ce e drept, părinții ei prețuind foarte mult siguranța unicei lor fiice, moștenitoare a celor doua regate înfrățite.
Katie își îndreptă atenția apoi către noii ei Gardieni nedumeriți. Le zâmbi amândurora, un zâmbet luuuung, atent și îndelung testat, făcându-i însă să uite toată tevatura prin care trecuseră de dimineață:
-Îmi pare rău!
-Katie, îi zise Mareșalul, nu prea imun la drăgălășenia copilei, ce era atât de important să citești de nu mai putea aștepta puțin?
-Puțin?! Ani! se plânse nefericită cu privirile fixate în vârful pantofilor. Cum să putem aștepta ani de zile să citim despre runele de protecție? Lexie mi-a vorbit despre ritualul pentru Binecuvântarea de diseară, dar eu nu știu nimic despre rune. Nu pot să mă fac de râs, Bunicule!
-Draga mea, Ceremoniile de Binecuvântare sunt doar urme palide ale credinței străvechi, ca de altfel și folosirea runelor. Nu am înțeles niciodată pasiunea asta a Alexei pentru ritualurile bătrânești fără de efect.
Mareșalul se înnegură la față și îi făcu semn copilei să-i dea cartea. Katie se supuse cu greu. Pentru Vindecători ritualurile erau încă importante, chiar dacă Magistrații se uitau condescendent la ele.
Nicio rugăciune, și nicio intenție nu e fără de efect, îi spusese Lexie când începuse să îi explice credința străveche. Iar ea se simțise imediat atrasă de simbolurile alea ciudate.
Marele Mareșal o conduse spre ieșire, aruncându-i nepotului lui o privire ce îi dădea de înțeles că avea să discute ulterior cu el. Gardienii îi flancară în mod ostentativ, făcând-o pe copilă să își dea ochii peste cap și să se uite cu reproș către el. Anthony o ținu de mână, mângâindu-i capul întunecat, încercând în zadar să-și ascundă zâmbetul satisfăcut.
Procesiunea lor atrase curiozitatea celorlalți din sala de lectură ce îi priveau acum pe jumătate amuzați și pe jumătate indignați trecând prin fața lor cu Marele Mareșal gârbovit sub povara anilor și copila necăjită ce părea să plutească pe lângă el. Cei doi Gardieni îi urmau îndeaproape, înalți, viguroși și aspri, pășind cu armurile zdrăngănind la fiecare pas, și Greta și Jacques, încheiau alaiul, clătinând din cap și șușotind de zor.
Odată ajunși afară, Katie zise:
-Bunicule Anthony! Două două vorbe aș vrea să îți mai spun, dacă se poate.
-Ascult!
-Unu- nu a fost vina lui Andi nici a lui Ellie că eu am încălcat iar restricțiile. Să nu te superi pe ei, da?
Mareșalul încuviință în tăcere, ascunzându-și surâsul în barba stufoasă.
-Așa, și a doua?
Katie respiră adânc și își încrucișă degetele la spate, cum o învățase Tomas să facă ca să aibă succes, și zise:
-Oare nu există nicio posibilitate să obțin o derogare să iau câteva cărți din secțiunea antică? Nici măcar Andi nu are voie sa le scoată din bibliotecă… Știi, Lexie zice că vine ceva rău curând. Și avem cu toții așa o… premoniție, concluzionă ea mandră tare că își adusese aminte de cuvintele potrivite, studiate cu grijă împreună cu Ellie mai devreme.
Auzindu-i vorbele, bătrânul Mareșal se încruntă, zâmbetul pălindu-i brusc. Gândul îi fugi pe dată la informația pe care el însuși o căutase toată ziua și de întrebă prin ce cărți își pierduseră copiii ăia nopțile și în ce aventuri periculoase mai intraseră de data asta. Dar mai ales dacă ce îi scrisese ultima dată vechiul lui prieten era cu putință. Dacă Vulturul Daciei văzuse într-adevăr ce văzuse- și el nu se îndoia de calitățile acestuia, ci doar își dorea ca pentru prima data în viața lui Vladimir să se fi încurcat în interpretare, atunci nici toate runele de protecție din lumea aia nu aveau să îi salveze.
-Am să vorbesc cu Lady Alexa și cu părinții tăi și vom decide împreună. Văzându-i amândoi umerii cazând în deznădejde îi mai zise: am să fac tot posibilul.
-Promiți? îl mai întrebă copila, ochii mărindu-se de surpriză.
-Promit, zise el ciufulindu-i părul și îmbrățișând-o. Și Katie, îi mai zise el în timp ce se îndepărta: încearcă să nu mai fugi de ei, respectul fiecărei case…
-… e important pentru un viitor conducător, rosti serioasă luându-i pe cei doi de câte o mână. Îmi pare rău, promit să nu mai fug.
-Până data viitoare când ajungeți în vecinătatea unei librării sau biblioteci cu un asortiment relativ variat de cărți, zise Mareșalul când trioul ieși din raza lui vizuală. Intră înapoi în sala de lectură, unde Greta îl aștepta făcându-și de lucru cu hârțoagele ei și Jacques privea pe geam încă zâmbitor, ca urmare a efectului Katie.
Dar oare nu era și el sub aceeași vrajă din moment ce tocmai îi promisese cu ușurință  să discute cu părinții ei, inclusiv cu Alexa despre derogări? Poate nu era așa de imun pe cât își dorea. Își jură să nu zică nimic nimănui înainte de a fi sigur că gândul nu îi fusese sădit cu mare grijă de tânăra lui nepoată de nici nouă ani.
Își aducea aminte ca ieri de dimineața când o ținuse în brațe pentru prima dată. O mogâldeață cu ochi sclipitori și întrebători ce ținea cunoștința și curiozitatea lumii înseși în privirea ei. Și acum, Katie făcea nouă ani. Harurile urmau să coboare asupra ei în câteva zile, iar Grațiile aveau să fie cu certitudine generoase.
Își notă să nu uite să verifice stadiul în care se afla cadoul aniversar și închise cartea pe care o citise mai ‘nainte. Era clar sub efectul unui Vindecător, avea o stare generală de bine, inexplicabilă de altfel în ziua aia și nu îi era de niciun real folos la Consiliul ce încă îl aștepta. În colțul celălalt, Andrew și Ellie își împachetaseră deja cărțile și, cu privirile plecate în pământ, îl salutară scurt. Fugiră înainte ca să apuce să îi mai întrebe ceva. Iar curiozitatea îi era mai mare decât ar fi fost dispus să recunoască.
-Îți dai seama ce drum lung ne așteaptă, nu? zise Ellie în timp ce urcau câte două scări spre etajul unde-și aveau dormitoarele cei din anul lor. Bunicul tău o să ne omoare cu întrebări tot drumul.
-Trebuie să ne ținem de povestea decisă. Katie caută runele de protecție, Lexie i le-a pomenit săptămânile trecute, poate va face și Binecuvântarea diseară, așa că… suntem în siguranță cât ne ținem de rune!
-Ne ținem de rune, mormăi Ellie căutând febril în buzunarul pelerinei unde întâlni metalul rece al cheii cu care Katie deschisese culoarul ferecat cu zeci de ani în urmă. Ne ținem de rune… mai zise ea intrând în camera unde două cufere o așteptau pe podea, unul cu haine, unul cu diverse experimente – temele pe care și le dăduse singură pentru vacanță. Avea să mai pregătească niște chei de genul ăsteia de o avea în buzunar. Încântarea i se zugrăvi pe chip, iar Andrew zâmbi și el la fel de entuziasmat.
-Ne vedem jos, mai zise Andrew îndreptându-se spre camera lui din aripa cealaltă.
-Da, da, mormăi Ellie deja pierdută în schițele ce le făcuse mai devreme. Atâta grijă la detaliu nu mai văzuse până atunci. Întoarse pergamentul pe partea cealaltă și observă pe una din schițe un mic simbol. Avea formă de stea, și-și imagină numaidecât că era munca unui Artizan din Roan.
-Hm, tare mult o să se mai bucure Katie când am să-i arăt asta, zise ea împăturind-o cu grijă și băgând-o în buzunarul rochiei. Oare Mar o fi găsit ceva în Valahia?
⇜⇝
Ziua se arăta friguroasă, iar ceața, atât de obișnuită în regatul dragonilor, plutea greoaie pe deasupra turnurilor ascunzând cerul și filtrând razele soarelui ca pe o spumă. Mario se învârti în patul lui, cu ochii mijiți, nefiind în stare să se trezească încă. Se întinse leneș și scoase un oftat de frustrare când îi reveniră în minte discuțiile cu unchiul său. Își trase perna peste cap, ascunzându-se de lumina dimineții dorindu-și cu putere să fie în Mercia împreună cu prietenii lui. Un ciocănit insistent veni dinspre fereastră. Sări în picioare, aruncând cât colo cearceafurile și păturile sub care se ghemuise cu o noapte înainte, bucuros nevoie mare.
-Merlin! Merlin, ai venit!
Prinse pasărea din zbor mângâindu-i creștetul moale și cu mâna cealaltă desfăcu biletul de la picior. Era, cum se așteptase, de la Katie.
“Hai acasăăăă! Tomas nu vine. Poate reușești să îl convingi să vorbească cu tine. Are iar vise. Și eu. Și Ellie. Tu? Haide, zău, vorbește cu Madelaine și vino înapoi.”
-Of, Katie, mormăi, dându-și părul de pe frunte cu o smucitură a capului. Acum aș pleca.
Un foșnit de mătăsuri se auzi în spatele lui și se întoarse repede pe călcâie, numai pentru a da peste sprânceana ridicată a mamei lui.
-Cu cine vorbești? Mario, iar ai băgat pasărea aia murdară în cameră? Și de ce nu ai venit la micul dejun? Verii tăi au mâncat deja!
Auzind asta se bucură la gândul că ratase masa, dar stomacul lui protestă. Clar îi era foame.
-Acum m-am trezit, mamă, zise ascunzând biletul. Mă duc să mănânc.
Madelaine doar pufni și se întoarse precum venise, într-un foșnet de mătăsuri și parfum dulce-amărui, lăsându-l din nou singur.
Băgă biletul în buzunarul de la piept, simțindu-se cumva întărit și, luându-și inima în dinți, ieși din cameră.  Nici nu apucă însă să coboare în salonul de mic dejun că dădu de Luca, Joseph și Darius pe hol.
-Bună dimineața, soare, râse Luca. Sau să zic bună seara?
-Luca, încetează cu prostiile, îi tăie scurt vorba Darius, făcându-i semn fiului său să coboare. Ai treburi mai importante de făcut din câte știu eu.
Madelaine apară din salonul de ceai de lângă cu un pergament în mână, cel mai probabil auzindu-i, și zise:
-Ce bine, că sunteți toți aici. Poate discutați și vă organizați să plecați în aceeași trăsură spre Mercia.
-Mă tem că a noastră este deja plină, zise Luca. Nu-i așa, tată?
Darius aruncă o privire către sora lui și, ridicând din umeri, coborî scările pe urmele celorlalți doi.
-Dacă nu e loc, nu e loc. Bănuiesc că se mai găsesc trăsuri în regatul ăsta să îl ducă pe tânărul Condra la prietenii lui. Și dacă nu găsești tu, surioară dragă, i-o dau eu pe-a mea.
Vorbele i se pierdură în râsetele celor doi copii, și Mario rămase pe hol împreună cu mama lui.
-Puteai să insiști și tu puțin, Mario!
Pufnind și trecându-și mâna prin păr, băiatul zise posomorât:
-Mamă, dacă nu e loc, nu-i nicio problemă. Am să iau altă trăsură, ba chiar am să călăresc. Dar acum, că nu sunt obligat să merg cu ei, pot pleca mâine?
-Alteță- se auzi Madelaine chemată și, aproape furioasă pe fiul ei, zise cu obidă înainte să se întoarcă:
-Nu depui niciun efort să te împrietenești cu ei! Sunt verii tăi, Mario! Înțeleg că ai prietenii și la școală, dar Luca și Joseph îți sunt veri.
-Și Andi este, protestă el în zadar, mama lui închisese deja ușa, lăsându-l singur cuc pe hol. Și am să mă duc să mănânc liniștit acum, fără să aud de superioritatea Magistraților din Valahia și de cursurile strălucite pe care le fac ei în școala din nord. Iar mâine am să plec cu prima trăsură pe care o găsesc, chit că e încărcată ochi cu cufere. Oricum nu am făcut nimic aici.
Mario mâncă așa cum își dorise- în liniște, cu cartea lângă, și scrisoarea lui Katie pe post de semn de carte, bucurându-se la gândul că avea să se reunească cu prietenii lui în curând. Iar Luca și Joseph… Mare pagubă că nu-l plăceau. Erau destui cei care îi doreau compania.
Înainte să plece de la masă, băgă în buzunar și o mică tratație pentru Merlin, fără să se teamă de mustrările mamei lui.
⇜⇝
-Să înțeleg că ați avut succes? întrebă Lady Alexa în vreme ce trăgea după ea un cufăr mare ce promitea să se reverse la fiecare mișcare. Ce doi Gardieni se oferiră să o ajute, plini de curtoazie, dar ea clatină repede din cap. Mă descurc, nu vă faceți griji. Altcineva nu are bagajul făcut și pierde vremea prin biblioteci, după cum vă spuneam…
-Lexie, m-ai pârât? Mi-au oprit cărțile!
Lady Alexa lăsă cufărul lângă scări și o luă de umeri pe copila nefericită.
-Recunosc că da. Trebuie să plecăm. Și eu vreau vacanță, Katie, se bosumflă ea, făcând-o pe copilă să râdă. Spune-mi numai cum ai intrat în bibliotecă de data asta? Nu cred că acreditările false au mai mers, sau vrăjile de distragere a Gretei, nici pânditul lui Jacques, nici… Nu! Știi ce…. nici nu cred că vreau să știu!
Katie izbucni în râs, văzându-și Mentora clătinând din cap și buclele blonde răscolite.
-Ajutorul lui Ellie a fost neprețuit de data asta. Dar, așa cum ai zis și tu, mai bine nu mai spun nimic, Lexie. În caz că te întreabă suprema mamă!
-Pacoste pe capul meu, de unde vă vin ideile… începu Lady Alexa, dar apoi, dându-și seamă că ea le povestise în nenumărate rânduri farsele pe care le făcuse și ea în copilărie, zise: Vai de mine și de mine! Trebuie să îmi țin gura când sunt în preajma ta! Sau a lui Tomas. De fapt, în preajma oricăruia dintre voi. Cel mai bine tac mâlc când sunteți prin preajmă.
-Hai, măi Lexie. Numai tu ești de partea noastră. Iar bunicul Anthony a fost de-a dreptul furios când a auzit de ritualuri și rune… Îți dai seama ce ne-am face fără tine? Nici nu vreau să mă gândesc. Nu aș fi apucat să citesc despre runele de protecție, despre care tu mi-ai povestit pentru ritualul de diseară. Și uite, am învățat ordinea în care trebuie puse și incantația necesară ca să protejezi un loc anume. Vrei să îți arăt? întrebă ea cu ochii sclipind de entuziasm și dirijând cu pricepere discuția spre ape mai puțin tulburi.
-Diseară, când ajungem am să te las pe tine să faci binecuvântarea, așa cum am discutat. Pentru Vindecători, și nu numai, e importantă. Chiar dacă mulți nu înțeleg…  Dar acum te duci și faci ultimele pregătiri. Katie, fără vrăji, fără incantații și fără mișculațiuni. În jumătate de ceas să fii la ușă cu valiza în mână.
Se întoarse apoi spre cei doi Gardieni și le zise zâmbind:
-Domnilor, mă bazez pe voi să nu o mai pierdeți încă o dată. Mă îndoiesc amarnic că am mai avea timp de alte căutări. Mă duc după Markus și Josephine.
-Lexie, stai. Spune-mi ceva. Katie își coborî vocea și veni mai aproape de ea. Știi cumva dacă mama și tata au pus alți Gardieni în afară de- zise, arătând din priviri spre cei doi care le urmăreau îndeaproape.
Lexie păli, și răspunse repede:
-Nicidecum, draga mea. Cine știe pe cine ați văzut voi prin castel! La câți oameni au sosit pentru Consiliu, nu este de mirare că vi s-a părut că sunteți urmăriți. Mă duc însă acum, prezența mea este absolut necesară în Consiliu.
-Iar se ceartă?
-Cine se ceartă, draga mea?
-Consiliul, Lex. Știm că sunt discuții. Ne-a zis Andrew. Și se vorbește despre război. Se vorbește pe la toate colțurile. E adevărat că vine războiul, Lexie?
Maestra o privi cu teamă. Cu nepotul ei avusese aproape aceeași discuție înainte să îl trimită acasă. Știa că copiii ăștia căutau ceva și găseau se pare răspunsuri și informații pe care nu ar fi trebuit să le cunoască cineva de vârsta lor. Așa că făcu ce se decisese.
O minți.
⇜⇝
-Vladimir, ești sigur?
Bătrânul se ridică de pe scaunul lui cu un freamăt. Își simțea vârsta mai mult ca niciodată în dimineața aia. Undeva afară un tropăit de cai se auzea din ce în ce mai aproape. Nu era nevoie să fie Vizionar și Mare Profet ca să știe că veneau după el. Freamătul din lăuntrul lui se regăsea în întreaga împărăție a Daciei, răspândindu-se din ‘năuntru în ‘năuntru, până când, nemaiavând loc, țâșnise în văzduh plutind ca o lumină pe deasupra capetelor tuturor, mari și mici, făcând oamenii să pună întrebări incomode.
-Majestate, a sosit un sol de la curte.
Știuse. Se așteptase la asta. Atunci, de ce păru mirat când solul intră în cameră cu capul plecat aproape până în pământ în fața lui de parcă se aflau în sala tronului din regatul soarelui. Vladimir aruncă o privire încăperii, spartan mobilată, patul din stinghii de lemn, fără saltea, acoperit de o pătură subțire, masa cu un picior mai scurt, pe care o sprijinise cu un teanc de răvașe vechi, scaunul care scârțâia- sau erau oasele lui, întregul său trup care scârțâia, nu era sigur… și fereastra mare, larg deschisă, prin care se vedea marea și, undeva în depărtare, scânteia pământul roditor al Daciei lui. Și apoi își privi imaginea reflectată în ochiul de geam, înaltă, subțire, ușor adusă de umeri, dar încă nu îngenuncheată vremii, chipul tras, părul ca o spuză albă, tuns scurt scurt- și ochii… Ochii de un albastru oțelit, întunecat, aproape înnoptat de ani. Regele Daciei. Fusese regele Vizionarilor acum multă vreme. Înalt, semeț, drept și senin, simțind cum duce întreaga lume pe umerii-i puternici. Vesel, solar, șarmant și cu un pas înaintea tuturor. Dar acum, acum era doar un Profet uitat de vreme și de lume, ascuns în insula aia plutitoare, ce își schimba direcția și locația după bunul plac; cu mințile mult prea îngreunate pentru a mai face ceva.
Și totuși-
-Majestate, repetă solul încă aplecat. Din pieptul lui îl privea cu ochi rubinii, acuzatori pasărea renașterii și a cunoașterii, simbolul Vizionarilor. Aduc vești de la curte. Regele Albert, fiul Măriei Voastre vă solicită prezența de urgență.
Vladimir se întoarse spre fereastră, perdeaua însă căzuse peste geam, iar imaginea îi dispăruse acum. La fel ca în viziunile lui se acoperise totul cu o cortină, lăsându-l neliniștit, temător, speriat ca un iepure în miez de zi fără vreun loc de ascuns.
-Este vorba despre nepotul Măriei Voastre, mai zise solul și Vladimir  tresări. Prințul Tomas.
Așadar era adevărat.
Vladimir se pierdu din nou în gânduri. Erau cu toatele adevărate. Cele văzute de el în vise, cele zărite așa, cu coada ochiului, furate din viziunile lui, dar și din ale altora, erau cu toatele adevărate. Venise vremea. Trecuse vremea. Doar îi avertizase cu nici zece ani în urmă de ceea ce are să urmeze. Întregul Consiliu se amuzase atunci pe seama lui și îi ignorase viziunile.
Solul îngenunche și ieși, lăsându-l cu singurătatea lui.
Trebuia să se întoarcă. Nu putea zice că voia. Dar necesitatea depășea cu mult dorințele lui. Iar nepotul lui avea nevoie de el. Și nu numai.
Se apropie de masă, rupse o foaie de hârtie și începu să scrie cu repeziciune. Turnă apă în bol și urmări cum mesajul său dispare, ajungând la destinație după practicile străvechi. Apoi, tot singur, își răspunse la întrebarea de mai devreme.
-Da, sunt sigur.
Și porni să se pregătească de întoarcerea acasă, întrebându-se dacă nu ar trebui să își țină conversațiile cu sine însuși doar pentru sine însuși. De când trăia singur se învățase să își vorbească, mai întâi în șoaptă, apoi de-a dreptul cu glas tare, încercând să umple camerele goale cu altceva decât vuietul vântului și al valurilor.
⇜⇝
Katie înțelese ca nu are să primească nici de data asta un răspuns, doar nici Tomi nu scosese nimic de la mătușa lui. Ba mai mult, fusese trimis pachet înapoi acasă, când povestise despre visuri. Însă fetele îi mărturiseră că la granița domeniilor lor mai tot timpul erau atacuri. Îi spuseseră că oamenii fugiseră deja din satele de margine, înaintând tot mai mult spre mijlocul regatului, punând cât de mult spațiu puteau între ei și regatul Odrizilor.  
Dar oare Lexie mințise?
Oftând, intră în camera ei și deschise ușa spre salon, unde bagajele o așteptau nefăcute. Își aduse aminte de omul cu ochi oțeliți pe care îl întâlnise pe culoarele castelului, și pe care, ori de câte ori voia să îl arate celorlalți, se făcea nevăzut. Cei doi Gardieni stăteau la ușă, urmărind-o încruntați. Erau încă supărați de ultimele ei dispariții. Și probabil că omul acela era un om periculos, că doar până și Lexie pălise când menționase întâlnirile cu el. Le zâmbi candid, pe jumătate scuzându-se pentru neplăcerile pe care le cauzase, pe jumătate mulțumită că erau acolo în preajmă, și trase ușa după ea.
Se așeză pe canapea și privi maldărul de haine împrăștiate peste tot. Lexie avea dreptate. Ar fi trebuit să împacheteze. Un ciocănit se auzi și se ridică brusc, apucând un fular pe care îl îndesă în cufărul deschis de la capătul patului.
-Termin acum, zise zâmbind, dar și îngrijorată că părinții ei aveau să o muștruluiască bine. Încă o dată pe ziua aia.
În cadrul ușii însă își făcu apariția Marina trăgând după ea un cufăr cochet de care era legată o căciuliță roz cu un pompon în vârf ce se asorta de minune cu întreaga ei ținută de călătorie.
-M-am gândit că o să ai nevoie de ajutor la împachetat. Dar, vai, nici nu ai început, o certă ea, aruncându-și privirea în jurul camerei.
-Am fost prinsă cu treabă, se scuză repede Katie, relaxându-se la vederea prietenei ei și adunând hainele din diverse colțuri ale camerei. Le înghesui în cuferele ei de-a valma, unde mai intrau.
-Ați reușit să – șopti Marina deși nu era nicio ureche în plus în cameră, adică funcționează? I-am văzut pe Gardienii tăi alergând pe holuri toată dimineața și, după vreo trei informații greșite, cred că m-au luat la ochi pentru că nu m-au mai întrebat după aceea nimic. Nu-s la fel de bună la inventat tâmpenii ca Tomas…
Katie îi mângâie mâna prietenei ei, părându-i sincer rău pentru tot stresul cauzat. Apoi, amintindu-și de succesul lor, se lumină la față.
-Cheia lui Ellie e bună, Marina!! A reușit!
-Asta e excelent, bătu Marina din palme. Dar, Katie, nu se explică de ce nu ai apucat să faci bagajele încă. Știai data plecării de cel puțin două zile, zise apoi, spetindu-se să închidă unul din cufere.
Katie oftă și se așeză pe el pentru  ca Marina să îi poată prinde clapele.
-Alaltăieri, a fost cum știi și tu, întâlnirea de iarnă a Vindecătorilor. Și am fost și eu. Bine, bine, zise ea clătinând din cap- am pândit pe la uși, dar așa s-a dus o zi. Apoi ieri am însoțit-o pe Ellie în sat la fierar, unde am stat până seara… Azi dimineață, ne-am strecurat pe holuri, cu mult înainte ca biblioteca să se deschidă, nici micul dejun nu am avut timp să-l luăm. Iar Andrew cu merele lui, ah, dacă mai văd un măr în fața ochilor… Până am încercat toate coridoarele să putem ieși în gradina bibliotecii, doar știi că nu mai este folosită de multă vreme… Ah, ce mi-ar fi plăcut să fii și tu cu noi! Dar dacă te-a chemat Maestra fix acum când a devenit mai palpitant…
Marina se îmbufnă, aducându-și aminte de cererile Maestrei de pian și orele suplimentare pe care aceasta se aștepta să le facă în cursul anului viitor și zise:
-Ah, Katie, urrrăsc pianul ala!! Auzi, dar de ce am auzit o discuție referitoare la runele de protecție? Le-ai studiat la începutul anului după cărțile lui Andrew, din câte îmi amintesc eu…
-A trebuit să inventăm și o poveste cu runele. Doar nu era să le zicem că vrem să aflăm modul de folosire al acestora în vechime, nu? Diseară îți arăt cheia, zise Katie schimbând brusc subiectul, că am lăsat-o pentru siguranță la Ellie. Sunt mai puține șanse să o găsească la ea. Ea nu are… cum ar zice mama, reputație. Oare eu de ce am? Și mai ales cum am căpătat-o, că nu prea sună bine, nu?
Văzând că prietena ei ridică din umeri, la fel de nedumerită, își zise să o întrebe pe Ellie și, privind spre grămăjoarele așezate de-a lungul pereților, patului și șifonierului, zise:
-Acum doar să-mi strâng cărțile și suntem gata. Ce plăcut e să fac bagajele cu tine, Marina!
-Katie, doar nu vrei să le luăm pe toate… răspunse Marina cu ochii rotunzi ca două buline.
-Nu toate, râse, asigurând-o că este conștientă de numărul lor. Doar astea.
Teama Marinei se confirmă când Katie îi arătă în spatele paravanului unde o duzină de tomuri groase și prăfuite fuseseră stivuite cu grijă.
-Și luăm? întrebă Katie râzând deja pe sub mustață.
Marina se lăsă să cadă pe canapea cu chipul mohorât.
-Offf, Katie… Mai pot să vin cu voi? Tata nu poate petrece Sărbătorile de Iarnă cu mine- merge iar în Valahia. Și, uite-așa rămân din nou cu suita de mătuși și rude care or să mă pună să cânt toată ziua și toată noaptea ariile preferate ale mamei, ca să o audă din nou pe ea. Nici măcar nu este posibil să am vocea mamei pentru că, ei bine, eu nu sunt mama, protestă Marina pornită dintr-o dată, înnegurându-se de tot la chip. Și pianul ăla îl u-răsc!! Și cum nu vă mai am pe tine și pe Tomiță să mă salvați… Ahhh, numai când mă gândesc la saloanele alea de muzică numai oglinzi în care mi se reflectă claia asta de păr, și ochii ăștia mlăștinoși… Îh, nu sunt mama, Katie…
-Bineînțeles că poți să vii! zise Katie pentru a mia oară cu nelipsit entuziasm. Petrecem vacanța împreună, mergem la Serbarea Iernii și ne întoarcem împrospătate, cum ar zice mama, pentru noul semestru. Am auzit numai lucruri bune despre cele pregătite de Doamna Rita.
-Katie, dar nu se supără mătușa? Am fost în vacanța de vară în Mercia, în cea de toamnă în Mercia, în cea de primăvară în Mercia …
-Ei, ași! Ce vorbe sunt astea? E vacanța de iarnă! Totul sclipește, munții din est sunt plini de zăpadă, stelele strălucesc, cerul este de un albastru închis fantastic și nu mai zic de prăjiturile și torturile pe care le face mama Romanița. Lexie zice că nicăieri în lumea asta mare a noastră nu se sărbătorește mai frumos iarna. Și e ziua mea. Plus de asta, tu ești prietena mea cea mai bună, alături de Ellie, bineînțeles. Și, în plus de plus de asta, zise Katie calculându-și plusurile pe degete… o să vină o grămadă de Artizani! Tata i-a promis lui Lexie distracție de zile mari, repetă ea cuvintele auzite prin ușa întredeschisă cu câteva ore mai devreme. Operă, teatru, muzică de cameră, concerte… Ai de unde alege. Și în cel mai plus de asta, clătină din cap, nemaiștiind socoteala plusurilor, o să ne fie tare urât fără tine.
Marina o îmbrățișă la fel de entuziasmată, iar Katie chiui văzând că bătălia fusese câștigată. Nici un cadou nu se putea compara cu o timpul petrecut în compania prietenilor ei.
⇜⇝
După întâlnirea cu Katie, Alexa se duse pentru a treia oară în ziua aia la bibliotecă. Greta îi ieși în întâmpinare, lăsând cărțile pe care tocmai le aranja pe masă.
-Maestra, cu ce pot să-ți fiu de folos?
-Ah, Greta! Am venit după Marele Mareșal. Mai este cumva aici?
Bibliotecara clătină din cap.
-Mă tem că nu. Mareșalul Anthony a plecat imediat după copii. Greta își trase ochelarii pe vârful nasului, măsurând-o bine pe tânăra Maestră. Știi că iar am prins-o, nu? Normal că da, se corectă repede, doar tu i-ai trimis. Păcat că a trebuit să îi opresc cărțile. Era atât de absorbită de ele. În special de asta.
Alexa zâmbi. Știa și ea cât de repede se pierdea copila în paginile cărților.
-După Consiliu s-au împrăștiat care încotro, continuă Greta, nu mai e nimeni înăuntru. Mai am și eu de sortat cărțile astea și dus înapoi pe rafturi și apoi- vacanță. Auzi, Maestra, dar ce se aude cu Consiliul ăsta? E adevărat că ne paște războiul?
Alexa oftă și ridică din umeri, neștiind ce să zică. Nici lui Katie nu îi putuse răspunde mai devreme, de teamă că dacă ar da glas temerilor ei, aveau să capete contur. Așa că rămase tăcută, chiar dacă Greta nu era Katie. Bibliotecara dădu și ea din cap, strângând cărțile într-un teanc. Nici ea nu era pregătită pentru un răspuns.
-Hm… Știi ceva, Greta? Cred că mă mai poți ajuta totuși cu ceva. Am să iau eu maldărul ăsta.
Greta zâmbi amuzată și încuviință. Pregăti cărțile cu grijă, așezându-le ca nu cumva să îi scape vreuna și i le înmână Maestrei, cu un zâmbet șiret pe buze.
-Sper să aducă bucurie cititul lor, iar cunoașterea pe care ele o dețin să umple sufletele. Sărbători cu pace, Alteță! Îți pun și numărul de iarnă al Foii Cărturarilor. Acum mi l-a adus Jacques. E proaspăt ieșit! Are o poveste legată de rune pe care cred că ai să o găsești extrem de fascinantă!
-Sărbători cu pace, Greta, zise Alexa pornind cu teancul la subraț înapoi spre cuferele ei. Cu siguranță cititul cărților avea să aducă bucurie și, spera ea, că și cunoașterea ce o conțineau înăuntrul coperților să umple sufletele cititorilor. Iar în timpul ăla, ea avea să se delecteze cu povestirile din Foaia Cărturarilor și cu desenele magnifice ale lui Jacques.
⇜⇝
-Camera ta arată și miroase precum biblioteca, zise Marina răsfoind cărțile de pe pat înainte să le pună în cufăr.
Katie își dădu o palmă peste frunte, și zise:
-Cât pe ce să uit! Hai să-ți arăt ce am găsit în cartea din bibliotecă.
-Katherine Emma Marie!!! jură-mi pe ce ai mai sfânt că nu ai plecat cu cartea!! Ultima dată când ai făcut asta ai căpătat interdicție de o săptămână!
Katie chicoti și zise:
-Nup, dar ar fi meritat interdicția, îți spun eu. Ah, mai nou, Greta le-a legat cu incantații și nu pot fi scoase din bibliotecă. Scoase apoi o hârtie mototolită din buzunar și i-o înmână.
Marina se înverzi la față, mai rău ca înainte.
-Spune-mi, te implor, că nu ai rupt foile din ea! Oh, Katie!!!
Katie pufni și desfăcu hârtia.
-Ei, ași, dar ce, suntem barbari? Tata nu mi-ar ierta-o niciodată… Am copiat-o repede. Uite, e scrisul meu. Și asta e o foaie din carnetul lui Ellie. Are și mâzgăliturile ei pe acolo. Ce părere bună ai tu despre mine, zise ea și Marina izbucni în râs.
Se ghemuiră amândouă pe podea, ronțăind niște biscuiți uitați cel mai probabil de Tomas pe acolo, sprijinite de un zid de cărți, uitând cu desăvârșire bagajele rămase nefăcute și cercetând cu atenție foaia.
Katie copiase cu mâna ei titlul, dedicația și cuprinsul.
Istoria Regatului Grațiilor- Roanul, Această carte a fost donată bibliotecii Castelului Rosetti de către Regina Josephine în anul 7 al domniei ei.
Katie arătă Marinei cu degetul anul cu pricina, care se dovedi a fi anul în care se născuse ea. Marina o privi întrebător și ea ridică din umeri.
-Nu știu de ce. Uite cuprinsul: Istoria Roanului- de la facerea lumii până la Marele Război Odrid. Vindecătorii- prima Vocație impusă. Rune și incantații. Ritualuri. Nu am apucat să citesc decât puțin pe la ritualuri și rune. Dar era și o schiță a castelului cocoțat pe vârf de munte într-un desen în tuș negru, având la poalele lui o mulțime de stele argintii.
-Stele la poale?
-Da, cu rădăcină.
-Ce-o însemna asta, zise Marina gânditoare.
-Habar n-am, dar abia aștept să cresc, zise Katie serioasă. Să pot să citesc toate cărțile din lumea asta mare fără să-mi interzică cineva să mă apropii de vreo secțiune. Și, dacă am să fiu aleasă vreodată Regină, voi da un ordin prin care toți copiii să aibă acces liber în bibliotecă. Și o să permit gustările! Doar merele am să le interzic cu desăvârșire! Prăjituri cu ciocolată, napolitane cu miere și nucă, plăcintă cu nuci pecan, limonadă, ciocolată caldă…
-Katherine Emma Marie, dacă ai terminat de dictat primele proiecte de lege, sau meniuri de patiserie, se auzi Lady Josephine în spatele lor, nu prea mi-e clar ce era acolo, ar cam trebui să mergem. Vai, pentru numele Grațiilor, dar pe aici a trecut vreo furtună Merciană, sau ceva asemănător?
Cele două fete se plecară respectuos în fața reginei care clătina din cap în continuare la haosul din camera fiicei sale și bolborosea ceva despre cum trebuia Lexie să aibă întotdeauna dreptate.
-Ai convins-o pe Marina să vină cu noi, zise apoi veselă.
-Da, da, nu e minunat? Toți vor veni. Poate chiar și Tomas! Și Lexie o să mă lase să spun invocația diseară! O să fie cea mai bună zi din viața mea!
-La vârsta ta ar trebui ca fiecare zi să fie cea mai bună zi, spuse Josephine cercetând cu un ochi amănunțit starea bagajelor. Era într-adevăr mai rău ca la Lexie. Vrând să își mute gândul, trase aer în piept. Apoi își aduse aminte. Știți cumva ceva despre o cheie de deschis ușile grădinii și încălcat regulile de protecție ale palatului? Puteți să mă luminați și pe mine? zise ea pe jumătate serioasă, dar și mandră în sinea ei.
-Dar mamă… cum altfel aș fi reușit să mă pregătesc pentru incantație? Aș fi făcut-o pe Lexie de râs. Așa ceva nu se poate, zise ea cu chipul schimonosit la gândul ăla. Spune, tu, Marina!
Lady Josephine izbucni într-un hohot de râs cristalin, văzând-o pe Marina clătinând cu furie din cap, la fel de revoltată și, luându-le pe amândouă de umeri, le spuse învinsă:
-Mă uit la voi și îmi aduc aminte de prietenia mea cu Eveline, Emma și Alexa… Golul lăsat de pierderea mamei tale a fost umplut de tine, micuțo. Ești bucățică ruptă din Evie, și tatăl tău trebuie să fie mândru de tine. Iar Tomas este cu siguranță sufletul viu al surorii mele, zise ea tristă și înduioșată în același timp.
Marina zâmbi, înroșindu-se la compliment. E adevărat că ea nu își cunoscuse mama, care murise la puțin timp după ce o născuse pe ea, însă spera ca tatăl ei să fie într-adevăr mândru. Dar nu vedea nicio asemănare intre ea și portretul majestuos al mamei ei ce trona în camera regelui Ambliseului. Era adevărat, amândouă aveau talentul muzical, dar Eveline avea un par lung auriu și mătăsos, ochii de un albastru electric. Marina se asemăna singură unui cartof fiert în coajă, cu ochi de frunze opărite, copie fidelă a tatălui ei. Katie îi zicea tot timpul că nu este adevărat și o amenințase deseori că dacă se mai compară o singură dată cu o legumă, avea să îi dea la masă numai fiertură de cartofi.
-Doamnelor, sunteți gata? Trăsurile așteaptă!
Cu aceste cuvinte, regele Markus își făcu intrarea în cameră, urmat îndeaproape de Gardienii săi. Katie și Marina săriră amândouă de gâtul lui, iar el se scotoci în buzunare de bomboane de ciocolată pe care cele mici le miroseau de la o poștă. Râzând le împarți câte un pumn fiecăreia și, după ce depuse o sărutare pe capul împletit al Marinei și pe cel ciufulit al lui Katie, se ridică și întinse o bomboană soției lui, care o luă, bucurându-se la fel ca cele mici.
-Suntem gata, zise Katie uitându-se cu jind la cărțile pe care nu apucase să le pună în bagaj.
-Nu te preocupa, micuțo, îi zise tatăl ei ghicindu-i gândurile. Am pregătit o surpriză acasă. Cărți! Un pian! Iar pentru Ellie-
-Markus Rosetti!!
Fetele chiuiră spre bucuria lui, iar soția lui clătină din cap neputând să-și creadă urechilor că el tocmai le spusese o mare parte din surpriza pe care copilele încercaseră- uneori prin metode nu prea ortodoxe, să o afle de câteva luni bune.
-Să mergem, mai zise ea luându-și mantia de pe pat.
-Să mergem. Unchiul Anthony, Ellie și Andrew au pornit deja spre castel. Iar Lexie o să înghețe în hol dacă mai pierdem multă vreme la taclale, strigă și Markus și se încolonă după cele două fete, cu soția de braț. Îi făcu cu ochiul în timp ce ea băga bomboana de ciocolată în gură. Nu pot să țin un secret, știai asta când te-ai măritat cu mine doar! suspină el teatral și cele trei domnițe chicotiră cu gurile pline de ciocolată, ciocolată ce le făcu mult mai îngăduitoare față de îndrăzneala regelui de a deconspira un secret atât de bine păstrat până atunci.
⇜⇝
Darius prezida, ca de fiecare dată Consiliul regatului, spre furia lui Madelaine. Se așteptase ca tatăl lor, Marele Mareșal să vină acasă după vacanță împreună cu nepotul ei, viitorul rege al Valahiei. Andrew se apropia de vârsta încoronării, dar interesul lui pentru regatul nordic se diminua cu fiecare zi care trecea. În ultima vreme niciunul dintre cei doi nu arătase cât de puțin interes față de mersul treburilor și departe de ei să se implice în rezolvarea problemei regenței. Cu un interes atât de scăzut al fiilor lui Ian, nu ar fi mirat-o ca în curând Darius să se numească rege și nu regent.
Fratele ei îi ținea din scurt pe toți, iar nobilii își plecau capul în fața lui, fie din respect real sau din frică, nu ar fi putut spune, restrângând participarea femeilor în Consiliu. Însăși prezența ei ar fi fost în pericol, dacă nu ar fi fost numită de curând Reprezentanta Vocației Magistraților în detrimentul lui Darius. Ceea ce, dacă era să fie sinceră, fusese un adevărat succes, având în vedere puterile aproape nelimitate ale fratelui ei mai mic.
Prinse cu privirea pe fiul ei, neatent la cele ce se discutau, bineînțeles, și îi dădu un ghiont pe sub masă, făcându-l să tresară violent.
-Nepoate, ai adormit? De ce nu mergi tu să tragi un pui de somn, se auzi vocea mieroasă a lui Darius urmată de hohotele de râs ale celorlalți Lorzi.
Mario se înroși violent, plecându-și ochii în foaia de dinaintea lui pe care mâzgălise de nenumărate ori numele regatului Roan.
-Îmi cer scuze, unchiule, mormăi el.
Lângă el, Madelaine pufni încruntată și își rearanjă fusta.
-Darius, să revenim la discuțiile noastre. Cel puțin fiul meu face un efort să fie aici, spre deosebire de ceilalți.
Darius îi aruncă o privire surorii lui și, zâmbindu-i, zise:
-Da, să revenim la problema Regenței. Bănuiesc că aia este cea mai urgentă în ochii tăi. Cu toate că nu este pe lista de azi. Și așa poate, bietul Mario poate merge înapoi la culcare. Așadar, cine este pentru preluarea conducerii Regatului Dragonilor de către Madelaine Condra-
-del Drago-Condra, zise Madelaine printre dinți.
-În fine, surioară – numele contează mai puțin. Așadar pentru Madelaine- ridicați mâinile.
Luați prin surprindere de cererea Regentului, câteva mâini răzlețe se ridicară ici și colo, iar Darius zâmbi și mai tare.
-Trei. Cine este pentru menținerea regenței de către mine? Da. Douăzeci și două de voturi. Deci propunerea ta, surioară dragă, este respinsă pentru a doua oară. Să continuăm discuțiile de pe listă după ce Vornicul va înregistra că în privința Regenței, Darius del Drago a avut douăzeci și două de voturi, iar Madelaine Condra trei. Cum se presupune că poți avea încredere într-o femeie, când își schimbă totul, inclusiv numele… șopti el Lordului din dreapta lui, care îi aruncă lui Madelaine o privire superioară.
În scaunul ei, nemișcată, Madelaine era furibundă. Situația era mai alarmantă cu fiecare zi ce trecea. Regatul ăla avea nevoie de un rege uns, nu de un copil fugar și un regent care luase toată puterea în mâinile lui.
⇜⇝
-Nu! Nu! Opriți-vă!
Strigătul se izbi de pereții camerei, aproape cu furie, ricoșând și întorcându-se înapoi, făcându-i inima să bată nebunește. În întunericul camerei, ochii lui, înlăcrimați și temători se roteau de la o fereastră la alta căutând cu disperare orice geană de lumină menită să alunge fantomele și ielele viselor ce nu îi dădeau pace. Sperase că dormind ziua va putea sta treaz noaptea să păcălească visele urate. Dar se păcălise singur.
Pe noptiera de lângă pat o cană cu apă plină ochi reflecta puțina lumină din încăpere, atrăgându-l spre ea precum un fluture era atras de sclipirea unei lumânări. Tomas întinse mâna tremurândă și își turnă apă, jumătate pe jos, jumătate în pahar, apoi o bău cu nesaț.
Pe vârful limbii un gust ușor dulceag îi năclăia simțurile, iar amarul pelinului rămas pe urmă îl făcu să se scuture cu putere. Ce îi trecuse oare prin minte de își pusese salvie și pelin în apa aromată deja cu flori de soc? Îh, se scutură din nou, strângând din ochi, și lacrimi mari picară pe cămașa și așa transpirată.
Iar visase. Dacă și alea mai erau vise. Nici nu știa ce mai zică. De data asta visase stelele căzând peste ei și îl cuprinse teama.
Se ridică din pat și trase cu putere de draperiile ce ascundeau lumina zilei. Nu avea să mai doarmă nici ziua de acum înainte.
-Ce ciudat, își zise. Stelele ar trebui să fie pe cer.